veronica micle

Veronica Micle, n. Câmpeanu, (n. 22 aprilie 1850, Năsăud; d. 3 august 1889, Văratec) a fost o poetă română. A publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. E cunoscută publicului larg în special datorită iubirii care a legat-o de Mihai Eminescu.
Eminescu a recunoscut de nenumărate ori în scrisorile și poeziile sale influența deosebită pe care Veronica a avut-o asupra sa. De exemplu, în ciorna scrisorii de condoleanțe la moartea lui Ștefan Micle, el scrie: „viața mea, ciudată și azi și neexplicabilă pentru toți cunoscuții mei, nu are nici un înțeles fără tine”. Sau în poezia Lumea îmi părea o cifră mărturisește că până când a întâlnit-o „n-aveam scop în astă lume, nici aveam ce să trăiesc”, pentru ca după aceea „începusem s-am în lume ceva ce plătea mai mult decât lumea”.
Dintr-un concept de scrisoare a lui Eminescu către Veronica din 1876 aflăm că în tot acest timp el a iubit-o pătimaș de la distanță: „Doi ani de zile, doamnă, n-am putut lucra nimic, și am urmărit ca un idiot o speranță, nu numai deșartă, nedemnă.”
În același text Eminescu scrie: „d-ta erai o idee în capul meu și te iubeam cum iubește cineva un tablou”. Dar Veronica hotărăște să ducă lucrurile mai departe: „După ce singură ai voit altfel și-ai făcut din visul meu un capriț al d-tale, nu mai putea rămâne astfel, pentru că nu sunt nici de 16 ani, nici de 70.”
Până la urmă Eminescu reușește să se desprindă din vraja ei și scrie în poezia M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire:

„Cum mulțămesc eu soartei că am scăpat de tine,
Făr-a comite, Doamnă, păcatul moștenit.
Azi iarăși mă văd singur și fericit și bine!”
Veronica preia din nou ințiativa și reușește să îl înlănțuie folosind ceea ce până atunci îi refuzase: „păcatul moștenit”. Dovada este scrisoarea de dragoste din 30 august 1876 pe care Eminescu o încheie astfel: „De aceea sărut mâinile fără mănuși, ochii fără ochelari, fruntea fără pălărie și picioarele fără ciorapi și te rog să nu mă uiți, mai cu seamă când dormi.”
La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

Varful nalt al piramidei

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge…
Lâng-acest colos de piatră vezi tu cât de mică sunt
Astfel tu `n a cărui minte universul se răsfrânge,
Al tău geniu peste veacuri rămâne-va pe pământ.
Şi doreşti a mea iubire… prin iubire pan` la tine
Să ajung şi a mea soartă azi de soarta ta s-o leg,
Cum să fac! Când eu micimea îmi cunosc atât de bine,
Când mareaţa ta fiinţă poate nici n-o înţeleg.
Geniul tău, planează-n lume! Lasă-mă în prada sorţii
Şi numai din depărtare când şi când să te privesc,
Martora măririi tale să fiu pan` la pragul morţii
Şi ca pe-o minune `n taină să te-ador, să te slăvesc

Sterge-ti lacrima

Şterge-ţi lacrima din gene, lasă-ţi ochii tăi senini
Şi nici urmă să nu fie c-ai fi plâns sau că suspini.
Zâmbetul de ironie pe-a ta faţă să se vadă,
Preţ să nu pui pe nimica ea şi lumea să te creadă.
Nu cată prin duioşie, nimicindu-te pe tine,
Să`mblânzeşti oameni şi soarta şi s-ajungi la vre un bine;
Geniul ce domneşte-n lume este geniul cel rău
Şi decât să fii victimă mai bine să fii călău!

Si ura si iubirea

Şi ura şi iubirea acuma de la tine
Făr’ de însemnătate vieţii mele-ar fi,
Iubirea ţi-am plătit-o cu lacrimi şi suspine
Şi ura-ţi neîmpăcată cu ce-aş mai răsplăti.
Dar tu de vrei ca-n urmă-ţi eu tot să mai plâng încă
Şi vecinic sfâşiată să vezi inima mea,
De-un chin fără de margini, de o durere-adâncă
Cu glas făr’ de mânie să-mi spui că mă-i uita.

Si pe fruntea ta voi pune

Şi pe fruntea ta voi pune o cunună de mirt albă,
Iar la gât îti voi lega cu-o bogată mândră salbă,
Pe-al tău braţ rotund şi neted ca petala cea de crin
Înşira-voi mărgean roşu şi brăţare de rubin.
Rochie albă ca spuma şi ca norul de uşoară
Îţi voi atârna de umeri şi ca îngerii ce zboară
Vei zbura şi tu în lume, – iar în loc de maica ta -
Fericirea şi iubirea sufletul ţi-or legăna.

Si daca-un dor

Şi dacă-un dor mai simt în piept
Când se iveşte luna,
E ca să nu te mai aştept
Şi azi ca`ntotdeauna.
Şi mângâieri de mai pot fi
Unei vieţi de jale,
Ar fi de-a nu te întâlni
Nicicând în a mea cale.
Iar fericită de eram
Să fiu în astă lume,
Pe tine nu te cunoşteam
Nici îţi ştiam de nume.

Si cum s-a stins

Şi cum s-a stins fără de veste
Amorul cel nemărginit
De-ţi pare că e o poveste
Ce alţii ţi-ar fi povestit.
Şi cum mereu în cale lungă
Trec norii peste mări şi ţări,
Astfel simţirile s-alungă
Şi moare dragostea de ieri.
Şi vecinic altă e simţirea
În sân de oameni muritori,
Schimbată e întreagă firea
Din ceas în ceas până ce mori.
Iată de ce gândind la tine
Nu plâng c-amorul tău s-a stins,
Căci astăzi, ştiu atât de bine
Că dorul care te-a cuprins,
Se va sfârşi, fără de urmă,
S-a stinge ca şi cel dintâi,
Iar moartea patimile curmă
Şi-o biată pulbere rămâi.

Si-acum ma-ntreb

Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea
adâncă
Cum de se naşte pentru un portret?
Căci nu văzusem ochii tăi încă,
Ştiam atâta că eşti poet!
De-aş putea întrupa iubirea
Ce simţesc eu pentru tine,
Timpul şi nemărginirea
Dânsa le-ar cuprinde-n sine…
Să pot întinde mâna s-o pun
pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe
străluceşti
Abea câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; – şi-n urmă rămâi
în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.
Şi-n oara cea de pace, de sfântă
liniştire,
Fiinţă mult iubită, ce-n lume
te-ntâlnesc
Decât oricând atuncea mai mult eu te
slăvesc…
La tine se îndreaptă cu drag
a mea gândire.
Şi a cerurilor taină adâncă şi divină,
Ce-n mintea-mi mărginită îmi pare
c-o cuprind -
Ca s-o-nţeleg mai bine eu ochii
mi-i închid -
Şi-atunci văd că de tine e inima
mea plină

Sunt lacramioarele-nflorite

Sunt lăcrimioarele-nflorite
Şi când duios mă uit la ele
La tine mă gândesc, iubite,
Şi-mi amintesc vremile-acele
Când înflorite lăcrimioare
Cu drag îmi trimeteai tu mie,
Şi când era în orice floare
Un semn de-amor, de bucurie.
Ah! florile atunce date
N-a mai rămas nimic din ele
În vânt sunt toate spulberate,
Simţirea ta, vremile-acele!

Sa pot intinde mana

Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoană de iubire la care să mă-nchin.
Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă rămâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

Printre galbenele

Printre galbenele spice albăstele mândre cresc
Şi`n a dimineţii farmec soarele cu drag privesc;
Fermecaţi de-a lor privire şi cuprinşi de-un tainic dor,
Mii de fluturi pe câmpie s-au lăsat din al lor zbor.
Prin frunzişul des şi verde se aud frumoase cânturi
Fluturaşii stau şi-ascultă legănaţi de blonde vânturi
Lângă flori o zi de vară o petrec în desfătări
Şi-a lor dragoste de-o clipă ei le-o spun prin sărutări!
Însă iată, noaptea vine cu-a ei ceasuri de tăcere;
Fluturaşii cu-a lor jocuri s-au tot dus ca ş-o părere,
Păsările nu mai cântă şi fumoasele-albăstrele,
Dup-o zi de fericire, rămân iaraşi singurele.

Pe-al meu gand

Pe-al meu gând să fiu în stare
Eu cu lanţuri l-aş lega,
Şi de voie, de nevoie,
Poate s-ar astâmpăra.
Căci el fără de-a mea ştire
Pururea este pribeag,
Iar de-l cât văd ca la tine
A zburat iară cu drag.
Şi ce simt atuncia nu ştiu,
Însă eu gândului meu
De-aş putea aripi i-aş pune
Să-l ajut în zborul său.

pasare cu pene albastre

Pasăre cu pene albastre,
Martoră iubirii noastre,
De-i sfârşi cântarea ta,
N’asculta ce-mi spune mie,
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m’a uita.
Râule cu apă lină
Şi curat ca o lumină,
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n’o răsfrânge,
Mâine poate noi vom plânge
Şi-om fi veşnic despărţiţi.
Iar tu lună, dragă lună,
Tu a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale rază
N’ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.

Nu plange

Nu plange ca te dau uitarii,
Si nici nu plange ca te las...
Sosit-a ceasu-nstrainarii
Si ceasul bunului ramas.
Se rupe-un lant plin de tarie
Ca firul cel mai subtirel;
Cand soarta vrea asa sa fie,
Zadarnic vrei sa faci altfel.
Si nu mai e nimic in stare
Sa-ntoarca vremile-napoi
Si-acea iubire-atat de mare
Ce-a fost odata intre noi.
Ramai tu, dar ramai cu bine,
Ramai cu suflet linistit...
Un dor se duce si-altul vine
Si vei uita ca te-am iubit.

Nu esti tu acela

Nu eşti tu acela care mi-ai dat inimei mâhnire;
Nu te măguli cu gândul că te-am plâns sau te-am iubit,
Ai fost numai întruparea unei clipe ce`n neştire
Mişcă sufletul şi-l leagă de un dor nemărginit.
Şi dacă a fost durere şi dacă mai sufăr încă,
Nu eşti tu a lor pricină, nu eşti tu cel vinovat,
E de vină al meu suflet, e simţirea mea adâncă
Căci a mea este iubirea tu eşti clipa ce-a zburat.

Inceteaza

Încetează de-a mai plânge
Inimă făr’ de noroc
Căci prin lacrime de sânge
Nu s-alină, nu se stinge
Al durerii mele foc.
Foc ce arde în tăcere
Şi-i ascuns în pieptul meu,
Unde jalnica durere
Picurând amara fiere
Aşezat-a jugul greu.
Ah! şi-ţi adă tu aminte
C-acest chin de foc nestins
Prin duioase jurăminte
Tot o lacrimă fierbinte
De iubire, l-a aprins.

In dorul meu

În dorul meu de răzbunare
Să am un braţ de fier
Eu aş sdrobi far’ de-ndurare
Ca trăsnetul din cer.
Tot ce în astă lume mică
Măreţ mi s-a părut
Şi-n astă viaţă de nimică
Etern eu am crezut.
Şi-atuncia când tu o ruină
Vei fi în faţa mea,
Eu nici măcar a ta ţărână
Nu voi putea ierta.

Frumoasa , sfanta

Frumoasă, sfântă poezie,
Ce-ai fost unicu-mi Dumnezeu
Pe dulcea ta zădărnicie
Cât preţ a pus sufletul meu.
Cât îmi părea că sunt de mare
Că idol eu mi te-am ales,
Cu ce avânt şi adorare
Prinos adusu-ţi-am ades.
Adânca mea cucernicie
De mitul tău când s-a legat,
Pe dulcea ta zădărnicie,
Sufletu-mi jertfă ţi l-a dat.

Drag mi-ai fost

Drag mi-ai fost, mi-ai fost odată,
Dar ce-a fost n-a fost să mai fie,
Am văzut c-această lume
Făr-de tine nu-i pustie.
Şi luceafărul pe ceruri
Place mult cum străluceşte,
Dar apune şi dispare
Soarele când se iveşte.
El cu discul său cel falnic
Te deşteaptă la viaţă
Şi te face să uiţi iute
Steaua cea de dimineaţă.
Tu luceafăr mi-ai fost mie
Ce în zori de ziuă luce,
Şi-ai apus, – acum la soare
Eu privesc cu mult mai dulce.

Desteapta-te iubita mea

Deşteaptă-te, iubita mea,
Căci zorile-s acum pe cer
Şi eu `n genunchi naintea ta
O sărutare voi să-ţi cer …
Deşteaptă-te şi vino-n crâng
Să-l vezi tu cât e de frumos,
Iar eu în braţe-mi să te strâng
La poala teiului umbros.
Deşteaptă-te, căci în curând
Frumosul soare-al primăverii
Trezeşte lumea pe pământ
Şi-alungă farmecul tăcerii.